Aprinde o lumânare – ARAS

Aprinde o lumânare!

În a treia duminică din mai a fiecărui an, mii de comunităţi din întreaga lume se reunesc pentru a aprinde lumânări şi candele în memoria celor care au murit de SIDA. La noi, ritualul aprinderii lumânărilor îşi propune să aducă un omagiu colectiv românilor dispăruţi din cauza acestei afecţiuni, să transmită un mesaj de încurajare copiilor şi adulţilor care trăiesc cu HIV/SIDA şi să lanseze un îndemn la prevenire şi solidaritate celorlalţi semeni ai lor și nu în ulimul rând, să readucă în memoria colectivă accidentul epidemiologic HIV petrecut la sfârșitul anilor ’80 în urma căruia mii de copii au fost infectați cu HIV.

Vă rugăm să respirați adânc, să vă liniștiți gândurile și să aprindeți o lumânare – omagiu!

Lumânări aprinse: 218

Ziua Lumânărilor Aprinse

F este o tânără în vârstă de 33 de ani, care ca mulți alți tineri infectați cu HIV când erau copii mici, a fost abandonată de familie. A crescut într-un orfelinat în care toți copiii erau seropozitivi, în total treizeci de copii. 
În anul 2000, când avea 10-11 ani, dintre ei au fost aleși treisprezece care au fost luați într-o formă de plasament de către două familii, șase copii la o familie, șapte la cealaltă. 
 
F. își dorește să-i comemorăm pe cei trei frați, așa cum îi numește ea, Gigi, Gina și Marian, al căror destin a fost prea repede curmat de boală. 
 
Gigi – ”Noi îi spuneam Roscățel , pentru avea părul roșcat. Lui îi plăceau mașinile și plimbările, dar a fost mai bolnăvior de mic. Din păcate a refuzat mai lupte din cauză suferea după mama lui care l-a abandonat de mic din cauza bolii și a ajuns la orfelinat, iar apoi cu mine la Fundatie în aceeași zi. 
Am fost foarte afectată când am văzut starea lui s-a înrăutățit și a ajuns la spital. L-am vizitat în fiecare zi, stăteam de vorbă și îmi spunea el moare și se simte singur, iar în ziua când mi-a spus lucrul ăsta, a încercat se ridice din pat ca ia de pe noptieră o cană de apă, dar n-a putut, a căzut cu totul și și-a spart nasul…L-am văzut descurajat, foarte palid și mi-a spus cu ochii în lacrimi ”Eu nu mai pot!”, iar a doua zi au sunat cei de la spital și au declarat decesul. Am plâns două săptămâni după pierderea lui. Gigi avea 19 ani când a murit.” 
 
Marian – ”Lui Marian i-ar fi plăcut fie polițist, îi plăceau jocurile pe calculator și filmele de acțiune. A avut un moment când a plecat de la Fundație și s-a reîntors la orfelinat, așa a hotărât atunci , nu prea îi mai dădeau voie ne vizitezeși a refuzat mai trăiască și încet, încet a murit la Spitalul ”Marius Nasta” de TBC. Avea 24 de ani când a murit.” 
 
Gina – ”Gina era o fată rebelă, își dorea fie cochetă, tot timpul era aranjată, machiată, își dorea fie apreciată, fie iubită , până când într-o zi a plecat și ea de la Fundație și a ajuns tot la orfelinatul unde a stat și Marian. Acolo starea ei s-a agravat și a ajuns la spital. 
Am vizitat-o și pe ea, dar ea nu vorbea, se uita în gol, prin mine. După trei zile am venit acolo cu gândul ca s-o văd și cu speranța e mai bine , m-am apropiat de ușa salonului și atunci a apărut o asistentă și m-a întrebat ”Pe cine cauți?” …. si a continuat ”Am să-ți dau o veste nu tocmai bună, Gina prietena ta a murit. Avea 23 de ani. 
 
Toți își doreau fie în familiile lor, adică lângă mama lor adevarată, lângă tatăl lor, dar viața pentru noi toți a luat o întorsătură dramatică: boala și abandonul de către familiile noastre. 
 
Îmi amintesc cum o fată stătea tot timpul la geamul orfelinatului și aștepta vină mama ei o viziteze, Loredana o chema și a murit și ea pe la 7 ani. Dar a murit la orfelinattoți căutam afecțiune, ne duceam și le îmbrățișam pe doamne, chiar dacă unele dintre ele ne băteau cu urzica, sau cu nuiaua.” 

(fotografie din arhiva personală a lui F.)

A. a fost unul dintre cei 100 de copii care după ce au fost abandonați ca urmare a infectării lor cu HIV în sistemul medical românesc, în perioada 1985-1990, au ajuns să trăiască în Spitalul de Boli Infecțioase ”Victor Babeș” din București, un timp îndelungat. Pentru acești copii ajutoarele venite din străinătate, în special din Anglia și Italia au fost șansa la o viață mai bună. Astfel, cu donațiile primite a fost construit pavilionul ”Casa Doru” în incinta spitalului ”Victor Babeș”, loc care în timp s-a transformat pentru ei în ”hotel” (nume de cod pentru acești copii deveniți tineri adulți), acel loc în care tragi ca să-ți revii dintr-o suferință, locul în care îi cunoști pe toți (pentru că aici ajungi mereu) de la pacienți, la tot personalul medical. După niște ani, A. împreună cu alți 47 de copii au fost luați de italienii care au fondat ”Fundația Bambini in Emergenza”, în casele Fundației din comuna Singureni, Giurgiu. Toate acestea au creat legături foarte strânse între ei. Dintre acești tineri, A vrea să-i aducă un omagiu cu ocazia Zilei Lumânărilor Aprinse, lui Octavian, cel mai aproape de sufletul lui. ”Octavian era ca un frate pentru mine, am împărțit de mici, toate și cu bune și cu rele. Îmi amitesc când eram în Spitalul ”Victor Babeș”, pe vremea când nu exista ”Casa Doru”, până să ne găsească italienii și englezii, aveam hainele murdare și mâncăm o mâncare ciudată, așa cum mă gândesc că e mâncarea pentru porci și eram bătuți de niște infirmieri, iar eu cu Octavian ne ascundeam pentru că știam că o să luam bătaie, eram mici și ne plăcea să facem prostioare și supăram personalul medical. Lui Octavian îi plăcea să deseneze, îi plăceau desenele cu Dragon Ball, îi plăceau călătoriile, să vadă lumea și să citească. Era bun, săritor, dacă aveai nevoie de ceva nu zicea ”nu se poate”. Ne mai plăcea să povestim despre cum ne vedem în viitor și cum vor evolua tehnologiile. Noi visam că atunci când ne vom face mari, vom avea casa noastră și familia noastră, iar dacă vom avea destui bani, vom merge în toată lumea. Uneori mă gândesc de ce ne-a dat Dumnezeu această povară, nici măcar nu a avut timp să-și facă un viitor…Ovidiu a murit de ciroză hepatică. Cea mai mare parte din viața lui și-a petrecut-o cu cei de la Giurgiu. Mai era un băiat Iulian, erau foarte apropiați, ca frații, mergeau la munte și la mare împreună, doar că și Iulian a decedat din păcate, nu a suportat ideea că a murit Octavian, a intrat în depresie și nu a mai vrut să trăiască. Un gând bun și o lacrimă pentru: Adriana a murit de cancer la vârsta de 25 de ani, a fost o persoană bună si premiantă, a terminat și liceul, dar din păcate a renunțat la tratament. Valeriu era un băiat cu o dizabilitate gravă, dar era bun și mereu era vesel. Petrică era un băiat cuminte, îi plăcea să facă glume și să facă persoanele din jurul lui să râdă. Șefan, Sucă… Au murit mulți din 2008 până în prezent…dar datorită oamenilor ca voi, noi putem să supraviețuim, să luptăm și cred că într-o zi va dispărea și discriminare asta pe care o întâmpinăm zi de zi. Nu sunt un om perfect, dar încerc să supraviețuiesc așa cum este viața.”

(fotografie din arhiva persoanală a lui A.)

HIV nu mai este o afecțiune letală, datorită tratamentului foarte eficient, iar cei care iau tratament așa cum le-a fost prescris, au speranță de viață la fel de lungă precum persoanele HIV negative.

Un studiu clinic preconizează că aceștia pot avea o viață chiar mai lungă decât cei care nu au HIV, datorită monitorizării frecvente a sănătății, lucru pe care persoanele HIV negative nu îl fac atât de des. Majoritatea persoanelor care trăiesc cu HIV își continuă activitățile obișnuite și munca, au relații și copii sănătoși, însă suferă în continuare de discriminare (la medic, la școală, la locul de muncă, în familie etc.). Cu alte cuvinte, respectarea drepturilor omului nu a evoluat la fel ca terapia antiretrovirală. Pentru orice informații despre HIV/SIDA puteți suna la HelpLine: 0800800033

(fotografie din arhiva ARAS)

Meniu
Sari la conținut