A. a fost unul dintre cei 100 de copii care după ce au fost abandonați ca urmare a infectării lor cu HIV în sistemul medical românesc, în perioada 1985-1990, au ajuns să trăiască în Spitalul de Boli Infecțioase ”Victor Babeș” din București, un timp îndelungat.
Pentru acești copii ajutoarele venite din străinătate, în special din Anglia și Italia au fost șansa la o viață mai bună. Astfel, cu donațiile primite a fost construit pavilionul ”Casa Doru” în incinta spitalului ”Victor Babeș”, loc care în timp s-a transformat pentru ei în ”hotel” (nume de cod pentru acești copii deveniți tineri adulți), acel loc în care tragi ca să-ți revii dintr-o suferință, locul în care îi cunoști pe toți (pentru că aici ajungi mereu) de la pacienți, la tot personalul medical.
După niște ani, A. împreună cu alți 47 de copii au fost luați de italienii care au fondat ”Fundația Bambini in Emergenza”, în casele Fundației din comuna Singureni, Giurgiu. Toate acestea au creat legături foarte strânse între ei. Dintre acești tineri, A vrea să-i aducă un omagiu cu ocazia Zilei Lumânărilor Aprinse, lui Octavian, cel mai aproape de sufletul lui.
”Octavian era ca un frate pentru mine, am împărțit de mici, toate și cu bune și cu rele.
Îmi amitesc când eram în Spitalul ”Victor Babeș”, pe vremea când nu exista ”Casa Doru”, până să ne găsească italienii și englezii, aveam hainele murdare și mâncăm o mâncare ciudată, așa cum mă gândesc că e mâncarea pentru porci și eram bătuți de niște infirmieri, iar eu cu Octavian ne ascundeam pentru că știam că o să luam bătaie, eram mici și ne plăcea să facem prostioare și supăram personalul medical.
Lui Octavian îi plăcea să deseneze, îi plăceau desenele cu Dragon Ball, îi plăceau călătoriile, să vadă lumea și să citească. Era bun, săritor, dacă aveai nevoie de ceva nu zicea ”nu se poate”. Ne mai plăcea să povestim despre cum ne vedem în viitor și cum vor evolua tehnologiile.
Noi visam că atunci când ne vom face mari, vom avea casa noastră și familia noastră, iar dacă vom avea destui bani, vom merge în toată lumea.
Uneori mă gândesc de ce ne-a dat Dumnezeu această povară, nici măcar nu a avut timp să-și facă un viitor…Ovidiu a murit de ciroză hepatică.
Cea mai mare parte din viața lui și-a petrecut-o cu cei de la Giurgiu. Mai era un băiat Iulian, erau foarte apropiați, ca frații, mergeau la munte și la mare împreună, doar că și Iulian a decedat din păcate, nu a suportat ideea că a murit Octavian, a intrat în depresie și nu a mai vrut să trăiască.
Un gând bun și o lacrimă pentru: Adriana a murit de cancer la vârsta de 25 de ani, a fost o persoană bună si premiantă, a terminat și liceul, dar din păcate a renunțat la tratament. Valeriu era un băiat cu o dizabilitate gravă, dar era bun și mereu era vesel.
Petrică era un băiat cuminte, îi plăcea să facă glume și să facă persoanele din jurul lui să râdă.
Șefan, Sucă…
Au murit mulți din 2008 până în prezent…dar datorită oamenilor ca voi, noi putem să supraviețuim, să luptăm și cred că într-o zi va dispărea și discriminare asta pe care o întâmpinăm zi de zi. Nu sunt un om perfect, dar încerc să supraviețuiesc așa cum este viața.”
HIV nu mai este o afecțiune letală, datorită tratamentului foarte eficient, iar cei care iau tratament așa cum le-a fost prescris, au speranță de viață la fel de lungă precum persoanele HIV negative.
Un studiu clinic preconizează că aceștia pot avea o viață chiar mai lungă decât cei care nu au HIV, datorită monitorizării frecvente a sănătății, lucru pe care persoanele HIV negative nu îl fac atât de des.
Majoritatea persoanelor care trăiesc cu HIV își continuă activitățile obișnuite și munca, au relații și copii sănătoși, însă suferă în continuare de discriminare (la medic, la școală, la locul de muncă, în familie etc.).
Cu alte cuvinte, respectarea drepturilor omului nu a evoluat la fel ca terapia antiretrovirală.
Pentru orice informații despre HIV/SIDA puteți suna la numărul nostru SIDA Helpline: 0800800033
de